Copilaria (partea a III-a)

V-ati gandit vreodata la cum era Craciunul acum 10 ani? Si cand spun asta nu ma refer neaparat la anul 2000 in sine, ci la noi, la mine. Poate ca intrebarea este de fapt: cum eram NOI acum 10 ani? Cum percepeam atunci Craciunul? Ce anume facea aceasta perioada sa fie mai magica decat este acum? Pentru ca jur ca, dintr-un motiv anume, cu fiecare an care trece, sarbatoarea asta isi pierde din vraja care alta data o facea atat de speciala. Si parca ma fortez sa cred in ea. Ma fortez sa cred in Mos Craciun si in dorinte care se implinesc. Dar e din ce in ce mai greu, mai ales cand vezi ca pana si cei care pana mai ieri aveau iluziile frumoase ale copilariei au inceput acum sa le piarda. Incercand sa le pastrezi lor increderea in Mos Craciun, undeva in fiinta ta, mai credeai si tu un pic in el. Dar acum... Nu doar ca nu ma mai trezesc dimineata cu emotia descoperiri cadourilor de sub brad, dar nu mai traiesc nici emotiile plasarii acelui cadou si inscenarii vizitei rapide a Mosului. Nu mai trebuie sa tin pe nimeni de vorba si sa ma asigur ca nu intra din greseala in sufragerie sa vada cine pune de fapt cadourile acolo. Fratele meu s-a "desteptat" singur acum doi ani. Partea buna e ca pentru el cadoul e inca o surpriza; eu astazi mi-l cumpar singura si tot singura il asez sub brad. Oare sa fie asta o ipocrizie ciudata? Cred ca e mai degraba o dorinta de reinviere a vechilor sentimente si credinte.

Acum 10 ani eram la tara de Craciun. Ninsese toata luna decembrie si zapada imi ajungea pana aproape de umar. Ziua de 24 era cea mai linistita. Zambesc si acum cand imi amintesc cum incercam sa fim cuminti in ultima zi, doar-doar Mosul va uita de nazdravaniile facute in restul anului. Un om de zapada in fata casei, un sanius scurt si apoi repede in casa la povesti si cozonaci. Strabunica era parca mai vesela, mama parca isi facea treaba mai cu drag... Cu totii erau mai optimisti. Sau doar asa ii vedeam eu?
Cu chiu cu vai s-a inserat si toata familia era stransa in cea mai micuta camera a casei, in jurul televizorului. Nu aveai loc sa arunci un ac, si daca unul din noi vroia sa iasa, trebuia sa ne miscam cu totii sa ii facem loc. Soba ardea atat de puternic, incat incercam sa stam cat mai departe de ea. Mihaela era singura pe care nu o deranja caldura, ba chiar isi punea uneori picioarele goale pe teracota incinsa. Pe la ora 9 seara (banuiesc ca atunci s-a intamplat, nu-mi amintesc exact), chiar cand tata plecase pana in pivnita sa aduca niste dulceata de visine, se aude un ciocanit in fereastra si, dupa ce mama a dat perdeaua la o parte, am putut vedea cu totii ca acolo era chiar Mos Craciun. Mihaela, emotionata, s-a asezat ca la armata in fata ferestrei si a inceput sa spuna o poezie. Eu, in timp ce imi asteptam randul, analizam trasaturile Mosului. Fereastra era destul de aburita si nu ii puteam vedea decat fata. Avea barba alba si un fes rosu pe cap. Ce sa mai, era Mos Craciun! Si totusi... nasul acela... Puteam sa jur ca il stiu de undeva... "E tati!" am tipat eu si toti s-au uitat speriati la mine. "Cum sa fie tati?", m-a intrebat mama, "Nu stii ca s-a dus dupa dulceata?".
Oricat au incercat, nimeni nu m-a putut convinge ca acela era cu adevarat Mos Craciun. Am refuzat sa mai spun vreo poezie si mare mi-a fost disperarea cand tata s-a intors din "pivnita" cu o sacosa mare in brate spunand: "Am gasit asta afara... Ati lasat-o voi acolo?". Groaznic. Mihaela primise cadou si eu nu. Bineinteles ca am inceput sa plang si abia dupa ce mama mi-a spus ca Mosul trece cu siguranta chiar in clipa aceea pe deasupra casei noastre am spus repede un cantecel. "Si acum?" am intrebat. "Acum asteptam", mi-a spus ea.
Am asteptat vreo 10 minute si bunicul spuse: "Eu ma duc sa vad daca am inchis poarta bine..." si a iesit. Ei, cred ca nu mai are rost sa spun ca s-a intors cu cadoul meu. Spunea ca l-a gasit pe banca, la poarta. "Cred ca l-a aruncat direct din sanie cand trecea pe deasupra casei", am spus eu. "Cred ca ai dreptate", mi-a spus bunicul. "Ce tinta buna are! A nimerit chiar pe banca!"