Copilaria (partea a doua)

Cand aveam 3 ani, s-a nascut verisoara mea, Mihaela. Primul lucru pe care mi-l amintesc legat de ea este botezul ei. Eram atat de fascinata de numele pe care il primise (Ramona). Nu mai auzisem acest nume pana atunci. Tataie glumea zicand ce "e nume de tiganca". Era asta ceva rau? Mie tot imi placea.

Cu timpul, Mihaela s-a atasat foarte mult de mine si eu de ea. Seara stateam cu totii pe prispa si radeam cand micuta mai facea cate o boacana. Radea si ea; si ne iubea la fel de mult cum o iubeam si noi.

Nu erau mese mai imbelsugate decat cele de la tara. Mamaia ne facea "pipirica", pe care o turnam peste gratarul pregatit de tataie. Iar ca desert, "colarez" facut de strabunica. Strabunicul nu prea se pricepea la mancare. De fapt, nu se pricepea deloc. Strabunica ne povestea mereu cum odata, ramas singur acasa, nu putuse nici macar sa termine de facut o mamaliga. Si incepeam din nou sa radem.

Tataie isi petrecea zilele ascunzandu-se de noi. El a fost mereu "dragostea vietii mele". Stia sa faca multe lucruri uimitoare si ne povestea mereu ce a vazut el cand a fost in Rusia pe vremea comunistilor. "Tataie, hai sa facem ceva interesant!", ii spuneam eu cand il vedeam. Mihaela ma sustinea si ea, bineinteles. Dar tataie radea si ne explica rabdator ca nu are timp. De ce nu era si tataie copil ca noi? Se pricepea sa construiasca cazemate, sa faca leagane din hamuri si multe altele. Uneori veneau la el oameni care ii dadeau bani grei, iar el le construia carute. Avea chiar un atelier plin de ciocane, patente, siruburi, piulite, menghine si multe altele. Il vedeam ca pe un inventator care asteapta un picut de timp liber ca sa poata inventa ceva. Timpul liber insa... nu mai venea.

Iarna stateam tot acolo, la bunici. Si strabunica ne spunea povesti. Vorbele ei se impleteau frumos cu sunetul lemnelor arzand si mirosul de paine calda cu branza. O iubeam. Cate povesti stia strabunica! Cel mai des ne-o spunea "p-aia cu copiii pierduti", cum ii spunea Mihaela. Strabunicul ni-l spunea pe "Danila Prepeleac" si pe "Harap-Alb". Cand verii nostrii mai mari veneau in vizita, ii cereau bunicii sa povesteasca intamplari bizare din viata ei. Ea incepea sa spuna, iar verii se cutremurau, desi ascultasera povestea de mai multe ori decat o ascultasem eu si Mihaela. Cate povesti stia bunica...

Vara mergeam la scaldat. Apa era mica la balta si tulbure cum nu se putea mai rau. La amiaza, vacarii aduceau vacile acolo si pret de cateva ora stateau la umbra intr-o padurice de salcii de la marginea apei. Noi ne faceam de lucru prin alte parti si abia seara, cand se linistea apa de-a binelea, plecam la scaldat. Strabunica ne speria adesea zicand: "Hai duceti-va ca o sa vedeti voi! Nu stiu ce o sa va faceti cand o sa iasa Ghita din apa!". Ghita era un sarpe mare care locuia in balta. Tare se mai temea Mihaela de el! Cateodata nu indraznea sa puna piciorul in apa nici chiar in locul pe unde treceau oamenii cu carutele, unde nici macar pestii nu stateau. Odata s-a intamplat ca toti cei sapte veri sa fim la tara, asa ca am plecat impreuna la balta, inarmati cu paturi, mancare si carti de joc. Ne-am balacit pana seara. Numai Mihaela, biata, nu voise sa intre in apa. Ii era frica de Ghita.

Anul urmator terminam gradinita. Eu si parintii mei ne-am mutat in Bucuresti, dar nu m-am putut acomoda niciodata acolo. Mama si tata au hotarat ca ar fi mai bine sa imi iau un an liber. Si uite asa am ajuns din nou la tara, alaturi de Mihaela. Adevaratele aventuri abia acum incepeau.