Copilaria (partea a doua)

Cand aveam 3 ani, s-a nascut verisoara mea, Mihaela. Primul lucru pe care mi-l amintesc legat de ea este botezul ei. Eram atat de fascinata de numele pe care il primise (Ramona). Nu mai auzisem acest nume pana atunci. Tataie glumea zicand ce "e nume de tiganca". Era asta ceva rau? Mie tot imi placea.

Cu timpul, Mihaela s-a atasat foarte mult de mine si eu de ea. Seara stateam cu totii pe prispa si radeam cand micuta mai facea cate o boacana. Radea si ea; si ne iubea la fel de mult cum o iubeam si noi.

Nu erau mese mai imbelsugate decat cele de la tara. Mamaia ne facea "pipirica", pe care o turnam peste gratarul pregatit de tataie. Iar ca desert, "colarez" facut de strabunica. Strabunicul nu prea se pricepea la mancare. De fapt, nu se pricepea deloc. Strabunica ne povestea mereu cum odata, ramas singur acasa, nu putuse nici macar sa termine de facut o mamaliga. Si incepeam din nou sa radem.

Tataie isi petrecea zilele ascunzandu-se de noi. El a fost mereu "dragostea vietii mele". Stia sa faca multe lucruri uimitoare si ne povestea mereu ce a vazut el cand a fost in Rusia pe vremea comunistilor. "Tataie, hai sa facem ceva interesant!", ii spuneam eu cand il vedeam. Mihaela ma sustinea si ea, bineinteles. Dar tataie radea si ne explica rabdator ca nu are timp. De ce nu era si tataie copil ca noi? Se pricepea sa construiasca cazemate, sa faca leagane din hamuri si multe altele. Uneori veneau la el oameni care ii dadeau bani grei, iar el le construia carute. Avea chiar un atelier plin de ciocane, patente, siruburi, piulite, menghine si multe altele. Il vedeam ca pe un inventator care asteapta un picut de timp liber ca sa poata inventa ceva. Timpul liber insa... nu mai venea.

Iarna stateam tot acolo, la bunici. Si strabunica ne spunea povesti. Vorbele ei se impleteau frumos cu sunetul lemnelor arzand si mirosul de paine calda cu branza. O iubeam. Cate povesti stia strabunica! Cel mai des ne-o spunea "p-aia cu copiii pierduti", cum ii spunea Mihaela. Strabunicul ni-l spunea pe "Danila Prepeleac" si pe "Harap-Alb". Cand verii nostrii mai mari veneau in vizita, ii cereau bunicii sa povesteasca intamplari bizare din viata ei. Ea incepea sa spuna, iar verii se cutremurau, desi ascultasera povestea de mai multe ori decat o ascultasem eu si Mihaela. Cate povesti stia bunica...

Vara mergeam la scaldat. Apa era mica la balta si tulbure cum nu se putea mai rau. La amiaza, vacarii aduceau vacile acolo si pret de cateva ora stateau la umbra intr-o padurice de salcii de la marginea apei. Noi ne faceam de lucru prin alte parti si abia seara, cand se linistea apa de-a binelea, plecam la scaldat. Strabunica ne speria adesea zicand: "Hai duceti-va ca o sa vedeti voi! Nu stiu ce o sa va faceti cand o sa iasa Ghita din apa!". Ghita era un sarpe mare care locuia in balta. Tare se mai temea Mihaela de el! Cateodata nu indraznea sa puna piciorul in apa nici chiar in locul pe unde treceau oamenii cu carutele, unde nici macar pestii nu stateau. Odata s-a intamplat ca toti cei sapte veri sa fim la tara, asa ca am plecat impreuna la balta, inarmati cu paturi, mancare si carti de joc. Ne-am balacit pana seara. Numai Mihaela, biata, nu voise sa intre in apa. Ii era frica de Ghita.

Anul urmator terminam gradinita. Eu si parintii mei ne-am mutat in Bucuresti, dar nu m-am putut acomoda niciodata acolo. Mama si tata au hotarat ca ar fi mai bine sa imi iau un an liber. Si uite asa am ajuns din nou la tara, alaturi de Mihaela. Adevaratele aventuri abia acum incepeau.

A doua postare pe ziua de azi

Trebuia neaparat sa postez asta! Nu am rabdare pana maine, trebuie sa vedeti si voi!!!
Fara alte comentarii, here it goes!

Diferente (2)

americani vs englezi

Copilaria (partea intai)

Imi pare imposibil de crezut ca exista pe lume un copil care sa fi avut o copilarie mei frumoasa decat a mea. Nu am avut eu cei mai bogati parinti, care sa ma impresoare cu cele mai frumoase si scumpe jucariii sau dulciuri. Am avut destule si de acest gen, dar, uitandu-ma inapoi, nu de acadele si papusi imi aduc prima oara aminte, desi pe atunci reprezentau un aspect foarte important al vietii mele.

Copilaria. Unde incepe copilaria? Amuzanta intrebare... Poate ca ar fi mai corect sa intreb "Unde incepe povestea copilariei?". Incepe cu prima amintire. Iar cea mai veche amintire a mea este un carucior. Poate ca nici macar nu e o amintire adevarata, poate ca e doar ceva ce am visat. Sau ceva de care mi-am amintit visand. Stateam in picioare langa carutul frumos din piele maronie si ii mangaiam interiorul. "Esti mare acum, nu mai ai nevoie de el", s-a auzit vocea mamei. Atat. Nu stiu nici macar daca am plans sau nu dupa carutul meu. Si nici nu am intrebat-o pe mama vreodata despre asta. Pentru un anume motiv, nu stiu care, am preferat pana astazi sa tin aceasta amintire numai pentru mine.

Urmeaza amintiri vagi. Micuta catelusa daruita de "tataie"... Parca o si vad pe strabunica, Dumnezeu s-o ierte, indemnandu-ma sa ii aleg un nume. Era tanara pe atunci. In amintire nu-i pot vedea chipul, dar acasa, amestecata printre multe asemeni ei, intr-o cutie de carton zdrentuita de timp, am o fotografie. E alb-negru. Bunica sta frumusel pe un scaun, eu - cocotata la ea in poala, si in poala mea - Bubulica. Asa "ii dadusem numele" catelusei. In stanga si in dreapta stau si acum, la fel de tineri, cei doi veri mai mari ai mei. Strabunica din amintire si cea din fotografie sunt aceleasi, doar ca amintirea s-a mai sters pe alocuri. De ce? Nu stiu. E ciudat pentru ca, la urma urmei, amandoua - amintirea si fotografia - sunt la fel de vechi.

Intr-o zi mama mi-a cumparat un costumas alb, crosetat. Pe fustita, in partea dreapta, erau brodate o floricica albastra, una violet si o frunzulita verde. Bluzita avea aceeasi broderie, dar pe partea stanga, deasupra inimii. Cat am plans cand nu mi-a mai fost bun!

Alta data, tata si cu mine ne jucam "de-a mortul". Regula era ca el sa se prefaca mort, iar eu sa incerc sa il trezesc. Absolut de fiecare data ma lasam pacalita de talentul lui actoricesc si intram in panica vazand ca nu se mai trezeste, linistindu-ma abia cand vedeam umbra subtila a unui zambet abia tinut din frau sub mustata neagra...

Stapanul inelelor

Daca ar fi sa facem un top al filmelor mele preferate, "Stapanul inelelor" ar invinge detasat orice alt film. Cand vorbim despre "Stapanul inelelor" vorbim despre o capodopera. Ar trebui sa fii prea tampit sa nu iti dai seama de asta. Chiar daca nu esti un mare fan al SF-ului, daca ai macar un pic de creier, vei stii ca filmul este exceptional din punct de vedere al scenariului sau al efectelor speciale. Macar tehnologia folosita sa o apreciezi, daca restul nu prea te incanta.

Eu ador, in primul rand, chimia existanta intre actorii filmului. S-a legat intre ei asa o prietenie frumoasa... cum rar mai gasesti. Mi-ar placea si mie un astfel de prieten... Dar, dupa cum am putut vedea (mai ales in ultimii ani), asa ceva nu se intampla prea des.

Aveti mai jos cateva mostre ;))



In a doua filmare Billy l-a inchis pe Dom in dulap pentru ca nu i-a adus o inghetata care nu-i placea ;))

In incheiere nu ma pot abtine sa nu postez un filmulet despre Viggo Mortensen si calul alaturi de care a filmat in "Stapanul inelelor"

Desene animate

Mie inca imi mai plac. Indiferent daca sunt vechi sau noi, clasice sau mai putin clasice, inca ma uit la desene animate, de multe ori cu mult mai mult interes decat la un film si intotdeauna cu mai mult interes decat la stiri sau la emisiuni mondene. Iata cateva dintre personajele mele preferate:


1. Daffy Duck e personajul meu preferat de desene animate. Bine, recunosc, e unul din personajele mele preferate. Dar in general imi plac tipii astia nebuni ca el. Si trebuie sa recunoastem ca omu'... pardon, rata, isi iese din minti destul de des. Dar ma regasesc in el... oarecum... Mi-ar placea sa pot si eu sa fac tot timpul primul lucru care imi vine in minte, chiar daca acel lucru este incredibil de prostesc. Cred ca cel mai ciudat lucru la Daffy e ca, desi nu este foarte destept, tot timpul iese invingator din diferite confruntari. Dragut, nu?

2. Imi mai place si de Bloo, desi el nu e la fel de faimos ca Daffy. Bloo reprezinta, dupa parerea mea, o alta zona a nebuniei. La Bloo, nebunia e mai elaborata. Bloo este uneori chiar avid dupa putere, ceea ce este cum nu se poate mai amuzant. Bloo vrea sa fie cool, sa fie admirat de toti. Bloo e un neghiob :)) dar e tare amuzant.


3. Billy si Mandy. Sinistru. Dar brutal! :)) Razi cu lacrimi! Prostia este la loc de cinste (in persoana lui Billy) si Mandy e foarte amuzanta cand e nervoasa (adica tot timpul). Despre Negri... Ce pot sa spun? O data cu el s-a schimbat "un pic" imaginea pe care mi-o formasem despre "The Big Evil Grimm Reaper". Pe Negri il vrei sau nu il vrei ca prieten; nu exista cale de mijloc.


4. De asemenea, mi-au placut foarte mult desenele "Ned si salamandra" ("Ned's Newt"). Stiti voi, tipic, un baietel obisnuit, nu prea popular, dar cu ceva special de care nu stie nimeni altcineva decat el. In cazul lui Ned, ceva-ul special era salamandra lui, pe nume Newton. In mod normal, Newton zacea in acvariul lui, fara sa faca nimic. Dar cand Ned il hranea cu "mancare Zippo pentru salamandre", Newton devenea cel mai traznit prieten de joaca posibil. Frumos asa :>


5. Ice Age, mai exact, Sid. Un idiot complet, pe care nu ai cum sa nu-l iubesti. E atat de... prost. Atat de prost incat nici nu prea ai ce sa spui la adresa lui. Adica... As putea sa enumar aici toate scenele cu el care imi plac, dar nu are rost sa scriu atat de mult. Sid creease un trend in liceul meu. Aveai cocoasa si (in mod automat) burta? Atunci aveai pozitie de Sid.

Black Eyed Peas in Chicago

Am ramas tablou cand am vazut filmarea asta.

Interviu cu un vampir

Imi plac filmele mai vechi. Clasice... sau aproape clasice. Probabil ca la un moment dat o sa postez cate ceva despre majoritatea filmelor care imi plac. Astazi am ales "Interviu cu un vampir".

Adevarul e ca l-am vazut pentru prima oara acum foooarte mult timp. Cred ca aveam vreo 10-11 ani cand l-au dat pe ProTV. Desi la momentul respectiv nu l-am inteles decat la suprafata, m-a socat atat de tare incat mi-a ramas impregnat in memorie pana azi.

Imi place la nebunie de Claudia... De fiecare data cand revad filmul incerc sa imi imaginez ce as fi facut eu in locul ei... Ne dorim cu totii sa nu imbatranim, eu imi doresc mai mereu sa fi ramas copil. Dar, privind-o pe ea, imi dau seama cat de groaznic ar fi sa nu cresti.

De Louis nici nu mai vorbesc. Imi plac toate personajele pana la urma. Drama Claudiei, raceala si viclenia cu care isi calculeaza fiecare miscare, lipsa (aparenta) de sentimente a lui Lestat, maretia lui Armand, sufletul lui Louis.

Astazi nu prea se mai fac astfel de filme. E pacat ca se pune mai mult accent pe efectele speciale decat pe povestea in sine. Dar asta e... Va las mai jos o scena din film. As fi vrut scena in care Louis o musca pe Claudia apoi fuge lasandu-l pe Lestat dansand cu cadavrul mamei fetei. Dar nu am gasit-o, asa ca ma multumesc cu transformarea Claudiei.

5 (cinci)

"Cifra "5" are o semnificatie deosebita pentru mine. Asta, desigur, pana luna viitoare, cand cifra "6" ii va ocupa locul.
Cifra "5" inseamna 5 luni frumoase (pe care, drept sa spun, le confund uneori cu 5 ani :| nu e vina mea, nu am nicio boala de memorie... e doar din cauza unei chimii prea ridicate). Cifra "5" inseamna 5 luni de cand m-am schimbat; 5 luni de cand am inteles lucruri in care inainte nici nu credeam. Dar sa luam lucrurile pe rand.

"Ce este dragostea?" O intrebare simplu de pus, dar deloc usor de raspuns la ea. Am putea, la fel de bine, sa intrebam ce este libertatea sau cum functioneaza trecerea timpului. Cati oameni, atatea raspunsuri.
Daca ma intrebati totusi pe mine, as spune ca dragostea este ceva ce faci. Dragostea este atunci cand razi la o gluma desi nu ti se pare amuzanta sau cand asculti plin de curiozitate (prefacuta, ce-i drept) o gluma pe care o stii deja. Dragostea e atunci cand incepi sa te neglijezi pe tine in favoarea celuilalt; atunci cand devii "de moda veche" si nu mai pierzi timpul prin oras, motiv pentru care majoritatea prietenilor tai se vor supara poate pe tine. Dar nu e vina ta si ei ar trebui sa stie asta. Nu e vina ta ca acum iti ajunge o singura persoana.
Dragostea e atunci cand incepi sa iti faci programul in functie de programul celuilalt sau, mai rau, cand incepi sa iti programezi viata pe urmatorii 10 ani impreuna cu celalalt. Multi se vor arata neincrezatori in aceasta privinta. Parca ii si aud: "Dupa 5 luni te gandesti la 10 ani???". Pai... se pare ca da... Si daca faci asta, atunci dragii mei, e DRAGOSTE. Pentru ca niciun baiat nu s-ar gandi la insuratoare avand langa el o fata cu care "lucreaza doar in tura de noapte". Si nicio fata nu s-ar gandi la maritis cu un baiat pe care il tine doar pentru a avea un partener la cine stie ce petrecere.
Pe mine dragostea ma face mare, dar mica. Puternica, dar slaba. Nebuna, dar cuminte. Simtind iubire, esti mare, puternic, nebun de bucurie. Simti ca poti face totul, de fapt, ca totul e deja facut pentru tine! Dar la cea mai mica discutie devii slab, mic... Si, surprinzator, descoperi langa tine tot un pitic mic si slab. Si simti nevoia sa-l alinti. Pentru ca pare tare trist; la fel ca tine. Ce-ar fi sa va alintati unul pe altul? Cine stie, poate veti ajunge mari si puternici si nebuni."

Asta e pentru tine. Nu stiu de ce am scris-o... Probabil te iubesc pentru ca prezint toate simptomele de mai sus. Nu stiu cat de grava e boala asta. Nu stiu nici daca vreau sa ma fac bine. Putin probabil...
A, si... Vali... TE IUBESC!