Copilaria (partea intai)

Imi pare imposibil de crezut ca exista pe lume un copil care sa fi avut o copilarie mei frumoasa decat a mea. Nu am avut eu cei mai bogati parinti, care sa ma impresoare cu cele mai frumoase si scumpe jucariii sau dulciuri. Am avut destule si de acest gen, dar, uitandu-ma inapoi, nu de acadele si papusi imi aduc prima oara aminte, desi pe atunci reprezentau un aspect foarte important al vietii mele.

Copilaria. Unde incepe copilaria? Amuzanta intrebare... Poate ca ar fi mai corect sa intreb "Unde incepe povestea copilariei?". Incepe cu prima amintire. Iar cea mai veche amintire a mea este un carucior. Poate ca nici macar nu e o amintire adevarata, poate ca e doar ceva ce am visat. Sau ceva de care mi-am amintit visand. Stateam in picioare langa carutul frumos din piele maronie si ii mangaiam interiorul. "Esti mare acum, nu mai ai nevoie de el", s-a auzit vocea mamei. Atat. Nu stiu nici macar daca am plans sau nu dupa carutul meu. Si nici nu am intrebat-o pe mama vreodata despre asta. Pentru un anume motiv, nu stiu care, am preferat pana astazi sa tin aceasta amintire numai pentru mine.

Urmeaza amintiri vagi. Micuta catelusa daruita de "tataie"... Parca o si vad pe strabunica, Dumnezeu s-o ierte, indemnandu-ma sa ii aleg un nume. Era tanara pe atunci. In amintire nu-i pot vedea chipul, dar acasa, amestecata printre multe asemeni ei, intr-o cutie de carton zdrentuita de timp, am o fotografie. E alb-negru. Bunica sta frumusel pe un scaun, eu - cocotata la ea in poala, si in poala mea - Bubulica. Asa "ii dadusem numele" catelusei. In stanga si in dreapta stau si acum, la fel de tineri, cei doi veri mai mari ai mei. Strabunica din amintire si cea din fotografie sunt aceleasi, doar ca amintirea s-a mai sters pe alocuri. De ce? Nu stiu. E ciudat pentru ca, la urma urmei, amandoua - amintirea si fotografia - sunt la fel de vechi.

Intr-o zi mama mi-a cumparat un costumas alb, crosetat. Pe fustita, in partea dreapta, erau brodate o floricica albastra, una violet si o frunzulita verde. Bluzita avea aceeasi broderie, dar pe partea stanga, deasupra inimii. Cat am plans cand nu mi-a mai fost bun!

Alta data, tata si cu mine ne jucam "de-a mortul". Regula era ca el sa se prefaca mort, iar eu sa incerc sa il trezesc. Absolut de fiecare data ma lasam pacalita de talentul lui actoricesc si intram in panica vazand ca nu se mai trezeste, linistindu-ma abia cand vedeam umbra subtila a unui zambet abia tinut din frau sub mustata neagra...